Ce este prezentul pentru noi⁹ Am zis prezent, dar acuma cuvântul meu este deja în trecut, iar ce am în gândul meu este în viitor; când fi spun, s-a şi dus în trecut In scurgerea aceasta a timpului nu există prezent. Din punct de vedere ştiinţific am putea zice că prezentul este o ficţiune. Dar noi nu zicem "ficţiune", fiindcă nu-l facem mincinos pe Dumnezeu, pentru că prezentul îl trăim: dar prezentul este un fel de limită între trecut şi viitor, care tot curge, curge, curge…

Vecinicia este învecinicirea acestei limite, care nu are nici un pic de timp, cum nimeni, din cei ce nu au trăit harul veciniciei încă de pe pământ, nu poate să o conceapă măcar. Noi, în cel mai bun caz, putem înţelege vecinicia printr-o capacitate "filosofică", la care mă refer eu acuma.

Deci vecinicia este o clipă, clipă scurtă, dar să nu ne închipuim prea mult, fiindcă nici nu putem în starea noastră — numai harul singur ne-o poate dezvălui prin trăire. Dar, pentru moment, să ne oprim mintea la aceasta: pentru om, somnul unei nopţi închipuie moartea; iar ziua ce se încheie cu noaptea — chipul întregii vieţi, iar întreaga viaţă este chipul veciniciei Aşadar o zi este chipul întregii vecinicii, chipul "zilei celei neînserate "

Limitaţi-vă gândurile la ziua de astăzi, e destul trezvia aceasta ("Astăzi de veţi auzi glasul Domnului…"¹) Şi acel astăzi devine un fel de vecinicie, naşterea zilei, moartea zilei, o ciclicitate caracteristică experienţei vieţii noastre de la naştere până la moarte. Şi deci ziua reprezintă în viaţa pământească a omului un fel de "vecinicie". Şi Biserica spune: E un nonsens să te împărtăşeşti de două ori cu Dumnezeu Cu Dumnezeu nu ai nevoie să insişti

158

niciodată: o dată — şi pe veci! Dar care veci? Ei uite, trăim un fel de "vecinicie" în douăzeci şi patru de ore.

Dar acuma merg mai departe Dacă..nu mai des de o dată pe zi", înseamnă că împărtăşania se poate primi în fiecare zi. Şi Sfântul Vasile, dar şi alţi mulţi sfinţi spuneau că creştinii ar vrea să se împărtăşească zilnic, ca să începem fiecare zi cu Dumnezeu, fiecare "vecinicie" s-o sfinţim cu Dumnezeu.

împărtăşindu-ne cu Dumnezeu, avem acum puterea de a continua, de a trăi poate chiar ceea ce cerem în Liturghie, "ziua întreagă, desăvârşită, sfântă, fără de păcat". Fără Dumnezeu nimic nu se poate face; că şi Mântuitorul a spus: "Rămâneţi în Mine, ca altoiul în viţă, că fără de Mine nu puteţi face nimic"¹ — ca şi cum ai tăia o cracă dintr-un trunchi, şi se veştejeşte. Şi aş zice că, într-o anume măsură, o zi tară împărtăşanie este o zi în care ne veştejim duhovniceşte.

Dar povestea noastră nu s-a oprit aicea. Experienţa Bisericii este că nu toţi au intensitatea şi râvna Apostolilor care au cunoscut pe Hristos; şi atuncea a intervenit, prin înţelepciunea, prin înţelepţirea omului dată de către Duhul Sfânt, şi practica aceasta a abţinerii. De exemplu: "Cu cine eşti, omule, cu Dumnezeu sau cu satana? Dacă nu cu Dumnezeu, atunci rămâi fără Dumnezeu şi gustă şi vezi. îţi place? Vrei asta? Că Dumnezeu nu forţează nimica. Şi aicea intervine noţiunea adevărat creştină de pedeapsă.

Pedeapsa (în greceşte /raîSevaig) înseamnă "educare de copii" (pes în greceşte înseamnă "copil). Dumnezeu prin pedeapsă ne învaţă. Cum ne învaţă? Dacă noi ne tragem de la Dumnezeu, Dumnezeu nu ne trage către El, ci zice: "Bine, încearcă, gustă". L-a oprit oare Dumnezeu pe Adam să mănânce din pomul acela⁹ Fructul nu a fost oprit. Noi când zicem "oprit", să băgăm de seamă ce zicem, să înţelegem ce zicem prin "rodul oprit". Pericolul este că nu era "oprit", nu l-a oprit Dumnezeu, c> a zis numai: "Adame…" şi aşa mai departe. Acuma, vrei sau nu vrei⁷ Dacă Adam "nu a vrut", Dumnezeu i-a dat voie, dar mai târziu l-a cercetat; în cuvintele lui Dumnezeu, "Adame, unde eşti⁹"', este un fel de a zice: "Te bucuri de asta⁹ Nu ţi-am spus Eu că o să fie moarte dacă o să mănânci din asta⁹ Ţi s-au deschis ochii, cum ţi-a spus şarpele? Asta era ce voiai să vezi? Să te vezi gol şi să te ruşinezi? Te ruşinai tu înainte să mănânci din rodul acesta? Goliciunea pe care Eu ţi-am dat-o avea vreo ruşine în ea⁹ Nu te acoperea harul cu lumina lui? Te bucuri de ce eşti acuma⁹"

Adam nu a înţeles graiul lui Dumnezeu şi a dus păcatul mai departe. în loc să zică "Am greşit, Doamne, într-adevăr nu voiam", a dat vina pe Dumnezeu: "Păi, femeia pe care Tu mi-a/ dat-o…" Şi Dumnezeu iarăşi l-a lăsat, şi S-a întors către femeie: "Hai să-mi iau răspunderea asupra Mea, poate că el Mă vede pe Mine vinovat, pe Mine, Dumnezeu Bun, îmi iau răspunderea, vorbesc cu Eva: Tu ce ai făcut⁹" Şi Eva răspunde în acelaşi duh. Şi atuncea ce se întâmplă? Pedeapsa, educaţia: Adam trebuia să guste din moarte şi, gustând din moarte şi din durerile ei, poate cândva avea să strige: "Miluieşte-mă, Dumnezeule, greşit-am, nelegiuit-am înaintea Ta", cum spunem în Canonul Sfântului Andrei. Şi strigătul acesta al Prorocilor, "Pleacă cerurile şi Te pogoară, Doamne, că fără Tine nu ne mântuim!".. Şi "a plecat cerurile", şi S-a pogorât, şi a preluat creaţia Lui, reînnoirea omului. Dar vedeţi că Dumnezeu nu opreşte, ci lasă, şi ăsta-i pericolul cu Dumnezeu. Şi asta se întâmplă şi cu noi.

160

Păgânii, fiind întorşi dintr-un întuneric al păgânătăţii, au simţit harul puterii vieţii celei noi, au putut să trăiască această nouă râvnă a dragostei lui Hristos, oarecum ca Sfântul Pavel (deşi el nu era păgân). Ceea ce era lumină în Vechiul Testament, în Lumina lui Hristos s-a făcut întunerec; iar acuma, lumina în care marele llie a ucis opt sute de proroci ai lui Baal, fâcându-se întuneric, cu aceeaşi râvnă mergea acest Pavel, "ca un al doilea llie", să distrugă de pe faţa pământului "secta asta care îndumnezeieşte pe un om oarecare". Deci pentru râvna asta, bună în sine, chiar dacă prost întrebuinţată, Hristos Dumnezeu, ştiind ce era bun în inima lui Pavel, vine şi i se arată în Lumină. După Lumina aceasta, Pavel orbeşte (fiindcă ce era lumină în Vechiul Legământ rămâne ca întuneric faţă de lumina Noului Legământ, faţă de Lumina lui Hristos); şi Pavel se preschimbă, şi cu câtă însuflare poate să vorbească el despre Cel pe care odinioară îl omora şi II prigonea, şi devine marele stâlp al Bisericii, şi "Apostolul neamurilor".

Cu timpul însă s-a introdus în viaţa şi experienţa Bisericii o anume "polaritate" între ce este mântuitor şi ce este ziditor — un paradox! Mântuitor este a se împărtăşi cu Hristos Dar în unele cazuri se arată a fi mai ziditor unora să nu se împărtăşească o vreme, pentru felurite motive. Şi aceasta, mai ales începând cu Sfântul Constantin cel Mare, când toţi membrii Imperiului Roman au trebuit să se boteze, din porunca Împăratului Da, creştinismul devenise religia noului Imperiu, dar dacă nu toţi deveniseră creştini din convingere, nici conştiinţa lor nu era la înălţimea creştinismului originar. Şi totuşi, a început o perioadă lungă în care Hristos avea să "împărătească cu sfinţii Lui",¹ cel puţin în măsura în care Biserica a împărtăşit lumii, prin sfinţii ei, viziunea ei dogmatică, teologia ei, canoanele, ca un fel de normă etică a societăţii creştine Creştine — dar numai într-o oarecare măsură, că aceste norme, aceste "valori", formal acceptate de "toată lumea", au suferit mult amestec cu ipocriziile şi vicleniile unei omeniri, care în realitate niciodată nu a primit pe Hristos. Mircea Eliade zicea că două mii de ani nu au fost destul omenirii ca să înţeleagă mesajul lui Hristos.

In această "împărăţie" a lui Hristos pe pământ cu sfinţii Lui, care au dat canoanele şi normele, felul de a fi, etosul şi etica morală, omul nu a ştiut să trăiască niciodată lucrul acesta, aşa cum Adam nu a ştiut să trăiască în Rai; şi, în loc să se apropie de Dumnezeu, omul s-a înstrăinat, "i s-a urât cu binele", cum zicem noi. Totul era aşa uşor, biserici la doi paşi una de alta, preoţi câţi vrei, cu duiumul, ". te puteai împărtăşi orişiunde, orişicând şi în fiecare zi Raiul pe pământ! Ei, nu a fost să fie aşa, fiindcă omul nu a ştiut să-şi trăiască Raiul, şi atunci Biserica a recunoscut nevoia de a îndepărta puţin împărtăşania, de a introduce un "pelerinaj", un post, şi asta ca omul să vină la împărtăşanie cu o conştiinţă ascuţită cât de cât, să simtă "pe pielea lui" că este ceva important.