Dacă citiţi în Filocalii şi în alte cărţi, o să vedeţi până la ce amănunt au ştiut să desluşească Sfinţii Părinţi unde începe păcatul şi unde sfârşeşte, unde este lucrarea omenească şi de unde începe harul dumnezeiesc. Este adevărată ştiinţă, şi ştiinţă exactă, dar ştiinţa vecinie iei, nu a lucrurilor pământeşti trecătoare. Dar când zic pământesc şi trecător — nu vreau să zic doar că "azi trăiesc şi mâine mor: " pământesc şi trecător este o calitate.

Ştiinţa, arta ca şi creativitate este cultivarea frumosului, fie în culoare, fie în linie şi în formă, fie în sunet, fie în mişcare, fie în cuvânt. Toate acestea sunt incluse în cuvântul artă Dar arta, cum arată însuşi cuvântul, este artificialul Este o artificialitate acolo. Dar în lucrurile dumnezeieşti noi nu jucăm un artificial, ca

92

actorul rolul său din piesă, "artificial", că el nu va deveni ceea ce joacă. Noi începem să trăim ceea ce vom şi deveni Vecinicia lui Dumnezeu este, cum ştiţi toţi, Raiul. Toţi, măcar intuitiv, ştim că este frumuseţe de nespus, şi frumuseţea aceea de nespus eşti tu, suflete, care vei deveni intru asemănarea lui Dumnezeu. Devenirea aceasta întru asemănarea lui Dumnezeu (Fiinţa cu precădere), cum am mai spus-o, este devenirea întru fiinţă (cuvântul acesta filosofic), şi este înfăptuirea artei celei mai înalte. Este înfrumuseţarea chipului mortăciunii noastre întru frumuseţea lui Dumnezeu cea vecinică şi nemuritoare. Frumuseţe nestricăcioasă a lui Dumnezeu.

Şi deci vrednică este pocăinţa şi nevoinţa creştină, drept înţeleasă, a se numi arta artelor, ştiinţa ştiinţelor şi filosofia. As îndrăzni, dacă-mi îngăduiţi această obrăznicie astăzi, să zic că singură această cale, această viaţă, este vrednică de cuvântul cultură. Cultură, la nivelul prim, primitiv, este orice cultivi. Dacă cultivi păcat, apăi păcatul îţi devine cultură. Dacă cultivi ceea ce numim normal cultură, asta îţi devine cultură. Dar repet: Toate un cer şi un pământ, şi toate pier împreună cu cerul şi cu pământul.

Singura vrednică de cultură este pocăinţa, este nevoinţa drept înţeleasă. Or, aş vrea să subliniez că "drept înţeles" este aproape un sinonim al cuvântului "ortodoxie", care pe greceşte înseamnă şi "dreapta slăvire" că drept slăvim pe Dumnezeu dacă devenim într-adevăr asemănarea Lui; dar înseamnă şi "dreapta opinie", dreapta înţelegere. Or, dacă înţelegem drept cuvântul pocăinţă, el este singurul vrednic de denumirea de cultură.

Şi dacă îmi îngăduiţi încă să continui în obrăznicia mea, aş zice că nu aceasta, unde suntem, este Casă de cultură. Casă de cultură, singură, este biserica, şi cămăruia ta atuncea când te rogi în ea. Şi închei cu aceasta, că dacă Dumnezeu îmi aude rugăciunea, o să fie ultima oară că voi

mai vorbi altundeva decât în biserică. Dacă Dumnezeu îmi aude rugăciunea, când voi fi în afara cămăruiei mele, dacă vrea cineva să mă găsească şi să mă audă, să mă caute în biserică. Acolo aş vrea să rămân până la sfârşitul veacurilor şi acolo aş vrea să invit pe toţi fraţii şi surorile să ne îmbătăm de frumuseţile lui Dumnezeu. Dumnezeu să ne ajute pe noi toţi!

94

DESPRE FRICA LUI DUMNEZEU

Mă gândesc să spun câteva cuvinte despre frica lui Dumnezeu fiindcă este "începutul înţelepciunii". Dar tare mi-e că nu înţelegem noi ce este frica lui Dumnezeu, frica de Dumnezeu; adică, să-ţi fie frică de Dumnezeu dacă faci rău, şi atuncea, de frica băţului, să nu faci nici aia, nici ailaltă? Dar atuncea, dacă ne este frică de Dumnezeu în felul acesta, cum propovăduim noi un Dumnezeu al dragostei, şi unde este dragostea dacă ne este frică de Dumnezeu aşa cum ne este frică de un câine rău?

Dar atunci ce este frica lui Dumnezeu? Am cunoscut un suflet foarte bun care, ca să se păzească de rele, şi-a agăţat în odaie o icoană, sau mai bine zis un tablou, unde se arată Judecata de Apoi, şi mai ales chinurile iadului Şi atuncea nădăjduieşte, când îi vin gânduri rele, ca uitându-se la chinurile iadului să se înfricoşeze şi să se ajute ca să le taie. Spunea că, la început, mergea tactica aceasta a nevoinţei, dar acuma se uită cu indiferenţă la toate ororile pe care le arată tabloul, şi începutul înţelepciunii parcă nu se înteleneşte în inima ei. Dar îmi venea să zic: Frica de iad, frica de chinuri este aceeaşi cu frica de Dumnezeu, sau când alţii gândesc că, tot aşa, se înfricoşează cu gândirea la draci şi la tot ce ne fac ei⁹ Dar atuncea îmi vine gândul: Frica de drac, asta este frica de Dumnezeu? Adică, Dumnezeul nostru este dracul? Ori Dumnezeul nostru este iadul? Frica de Dumnezeu. Dar mie îmi place, acolo unde se poate, unde fraza îngăduie, îmi place mai mult să spun "frica lui Dumnezeu", fiindcă expresia asta are un diapazon mai larg, înseamnă mult mai multe lucruri, precum aş vrea să vă pun lucrul acesta în gând acuma, din tinereţele voastre Tot cuvântul dumnezeiesc are un diapazon mult mai larg decât orice cuvânt omenesc. Cu ajutorul Domnului o să încep să vă vorbesc despre asta.

Prefer "frica lui Dumnezeu", întâi, fiindcă "frica de Dumnezeu" prea mult sugerează că ţi-e frică "de;" şi atunci, dacă ţi-e frică "de" — fie Dumnezeu, fie un balaur — ce faci? Fugi şi te ascunzi. Dar asta-i tocmai greşala pe care a făcut-o Adam; că, poticnindu-se şi neascultând de Dumnezeu, vine Dumnezeu în Rai, şi Adam aude glasul lui Dumnezeu în Rai, în "răcoarea serii", şi fuge şi se ascunde după copac. Dar pe noi Biserica ne învaţă nu să ne ascundem, ci să ne mărturisim, spovedanie. Adică ce este spovedania? Noi venim la Dumnezeu şi ne dezvăluim Nu ca Adam, aşteptând pe Dumnezeu să zică: "Adame, unde eşti?" "Apăi m-am ascuns, fiindcă eram gol". Şi atunci Dumnezeu să zică: "A, dar cine ţi-a arătat că erai gol? Nu cumva ai mâncat din rodul acela de care ţi-am spus Eu să nu mănânci⁹" Şi iată că Dumnezeu îi face spovedania lui Adam. Şi până la urmă ce se întâmplă? Adam, când s-a înfăţişat înaintea lui Dumnezeu, îşi acoperise goliciunea cu frunze de smochin. Dar când s-a terminat, tragic, tot dialogul.acesta — tragic, fiindcă Adam şi-a pierdut frumuseţea cea dintâi, şi nu şi-a regăsit-o prin mărturisire, prin pocăinţă — când Adam a pierdut Raiul în care se desfăta, ce a făcut Dumnezeu cu Adam⁹ lată că l-a îmbrăcat cu "haine de piele".

Aceste haine de piei sau haine de piele — şi expresia are multe înţelesuri, pe care o să le învăţaţi, dar mă limitez astăzi la una: Nu e oare haina de piele o

96

îmbrăcăminte, un acoperemânt mai desăvârşit decât frunzele de smochin? Adică, atuncea când a ieşit o ceartă, cum ar fi, între Adam şi Dumnezeu, Adani a rămas îmbufnat în starea lui şi nu s-a întors ca să spună lui Dumnezeu: "Da, Doamne, aşa cum ai zis, aşa am făcut. Am mâncat din rodul din care mi-ai spus să nu mănânc, şi uite ce s-a întâmplat. Credeam că mi se deschid ochii ca să-i ridic la Dumnezeu, că aşa mi-a zis şarpele, atuncea când Tu mi-ai spus că aveam să mor — şi uite că am murit, uite că duhovniceşte am murit. Mi s-au deschis ochii, şi ce-am văzut? Goliciune şi ruşine. Dar de ce ruşinea asta? Am pierdut harul Tău, am murit!"

Adam nu a spus asta. A rămas "în aer" "Iată, femeia pe care Tu mi-ai dat-o, ea mi-a dat să mănânc, şi bineînţeles că am mâncat". A cui e vina? A lui Dumnezeu Şi deci, zic că Dumnezeu, blând, a încercat prin Eva să-l mântuiască pe Adam, dar nici Eva nu s-a arătat a fi ce a fost mai târziu Maica Domnului, care prin dragostea ei, prin smerenia ei să mântuiască pe Adam. Şi Eva ca prin ceartă a mărturisit. "Apăi şarpele m-a amăgit". Şi de aceea zic "ceartă", că nici Adam nu s-a pocăit, nici Eva nu s-a pocăit, adică nu s-au îmblânzit către Dumnezeu, nu s-au smerit cu starea aceasta, minunată pentru cine a gustat câtuşi de puţin o dată smerenia, ca să dea ocazie lui Dumnezeu să se arate blând şi milostiv, îndurat, iertător, vindecător; ca, după urâciunea păcatului, Dumnezeu să-i vindece, şi Raiul să nu fie pierdut. Şi a rămas ceartă.